Oriunde ai fi

Oriunde ai fi - O-zone, e de preferat sa ascultati melodia inainte pentru a va pune in "tema" cu sentimentele cred eu, "prinse" aici. Spor la citit.
Quote : "Cand iti declari toata dragostea, cand ai spus tot ce e de spus si ramai fara cuvinte, doar dragostea mai ramane. Cand totul despre tine si el va fi spus, va ramane...doar iubirea".

Se bloca in usa si il privi, plina de compasiune, de iubire. Pentru el. Era prima si probabil ultima lor noapte impreuna.
Statea in usa impietrita, apoi isi vazu silueta ducandu'se spre el in pasi mari si cuprinzandu'l in brate. Dar nu era asa.
Ochii lui mari caprui-rosii, buzele rosii, parul negru, toate ii zambeau ...sau cel putin asa ar fu vrut ea sa creada.
El statea ca si ea, blocat, impietrit. Se iubeau si totusi se respingeau.
Isi zambira reciproc, amar. Spunandu'si cuvinte de dor, amor pe muteste.
Vorbeau din priviri.
" Te iubesc" .
" Nu pot sa cred ca s'a ajuns la asta, imi pare rau".
" Curaj, vin'o la mine".
" Imi pare bine ca am ajuns aici. Nu ai idee prin cate am trecut doar ca sa te vad, prima si ultima data".
" Te iubesc, atat de fericita sunt ca te vad.."
" Ma bucur ca ne'am vazut intr'un final".
Dar erau sentimente spuse din priviri, pline de dureri, isi schimbara privirea si apoi fiecare cauta in camera ceva de facut. Lucruri nesimnificative. Simple.
Discutii banale, lipsite de sens. Fiecare cuvant pronuntat un alt junghi in fiecare.
Viata isi pierduse farmecul, iubirea lor se pierdu. In aceea noapte, ultima, prima noapte.
Se pierdura in imbratisari intr-un tarziu, in vise si ganduri. In somn si respiratii calde.
Apoi...noaptea se sfarsi, el o ocoli, ea fugi.
Se intalnira din cand in cand prin camera, asteptau impreuna ultimul autobuz spre casa.

Schimbau priviri, atat cat sa isi vada persoana drag din cand in cand. Cat le permitea situatia in care erau. Doua persoane timide, tintuite de o promisiune si de cuvinte lipsite de sens.
Cand iti declari toata dragostea, cand ai spus tot ce e de spus si ramai fara cuvinte, doar dragostea mai ramane. Pentru ei nu ramase nimic, doar sa se aiba, dar nu au facut acest ultim gest. El prea timid, ea...rastignita de mandrie, de timiditate..Iar acum rapusa de o mandrie nesimtita si de vinovatie ca nu si'a calcat pe acel "orgoliu".
Ea abia isi retinea lacrimile, el prefera sa fie distant. Distanta era buna, urma sa fie si mai buna. Urma sa fie despartirea lor. Era cel mai firesc lucru posibil, cel mai logic, cel mai normal.
Plecara spre Bucuresti cu o masina, el in fata cu soferul ea in spate, cu familia...
- Si in ce relatii sunteti?
Intreabare de baraj, pentru amandoi.
"In nici una, doar..il iubesc"
Baiatul raspunse dupa ce se gandi un pic :
- Prieteni, am fost pana la Azuga.
"Ah...da..cum sa nu prieteni."
II veni sa coboare din masina si sa o ia pe jos de la Cotroceni in Bucuresti, acolo va gasi la cine sa stea. Stia ca are la cine.
O lunga noapte, rece.
"Pretty cold night" el ar spune.
"Atat de aproape si totusi, atat de departe." Consimti ea cumva, fara sa stie la ce se gandeste el.
Apoi cei doi barbati din fata incepura sa schimbe subiecte, sa converseze.
Faceau schimb de replici, iar ea era mandra de el si se intreba in sinea ei, in timp ce blocurile, strazile, oamenii, sentimentele, lumina, noaptea si ultima noapte impreuna se perindau prin geamul de sticla al masinii "Oare mama ta a fost vreodata atat de mandra de tine, de ceea ce esti, gandesti. Ma intreb daca va mai fi vreodata cineva care sa fie atat de mandru de persoana ta, oare"?

Il privi din tren cu ochii mari, ingropati in lacrimi. Ar fi vrut sa strige la el ca il iubeste, ar fi vrut sa il loveasca cu pumnii, sa'l puna la pamant si sa il loveasca din toata puterea ca sa isi verse nervii si nevoia de el.
Era dependenta de el si o stia prea bine.
Sopti un Te iubesc.
Ii ramase intiparita ochii lui mari, in cap. Privirea ce nu o putea uita.
"Cand sunt nervos, sau emotionat vocea mi se ingroasa" .
EL spuse un "bye-bye" cu o voce foarte grava, groasa.
Ii privea din tren si isi jurase ca o sa il iubeasca pentru totdeauna.
Ii privea ochii si izbucni in plans, se duse in compartiment in fuga se lipi de scaun, plingand cu lacrimi pline de durere.
Simtea cum inima ii crapa in piept, ar fi vrut sa opreasca trenul sa se duca la el.
Dar nu facu nimic, se consola...dupa luni, dupa ani.
Cel putin asa vroia sa creada.